Jurnalul meu

Îmi e dor de mare… Am ascultat zilele ăstea în maşină Vama Veche de era să fac accident! Nu i-am dat unuia prioritate şi dacă nu deschideam ochii la timp, futeam botu’ maşinii )

Revenind. Mă uitam eu aşa la faleza Dunării şi mă gândeam ce frumos ar fi fost dacă aş fi fost acum la mare, să mă plimb de nebun pe cu picioarele goale prin nisipul de pe plajă şi apoi prin apă. Să mă înţepe scoicile în tălpi şi apoi să mă aşez pe spate şi să mă uuuuiiiitttttt aşa luuuuuuuuung la cerul albastru. Să fumez o ţigară cu năduf şi să mă bucur de viaţă…

Băăă, vreau la mare

M-am trezit peste noapte deoarece am visat ceva ciudat care m-a speriat (nu-mi aduc aminte exact ce, am fost prea distrat ca să ţin minte) şi vreo câteva ore am stat cu ochii pe pereţi. Şi la ce m-am gândit? La tot felul de căcaturi. Mi-a fost prea lene ca să mă pun la birou să-mi termin de făcut vraful de acte, aşa că am stat acolo şi m-am gândit. Dacă iniţial, subiectul gândurilor mele au fost problemele de la servici, apoi cel de-al doilea război mondial. M-am gândit cum au trăit soldaţii pe front. Asta pentru că văzusem înainte un documentar pe Discovery. Am stat acolo, cu ochii pe pereţi şi pe geam, uitându-mă la furnicarul de maşini care începea uşor uşor să se pună în mişcare. Era târziu, dar prea devreme. Adică, era târziu, 5 dimineaţa, dar prea devreme ca să mă trezesc şi să plec.

Apoi mi-am adus aminte de prima noastră noapte împreună la mine acasă. Noaptea în care a fost a mea şi noaptea în care m-am bucurat de căldura trupului ei, când ne-am dezmierdat unul pe altul de parcă am fi fost doi tineri însurăţei…

Şi cum mă perpeleam eu de pe o parte pe alta, şi nu puteam să nu-mi aduc aminte de zâmbetul ei dulce şi de ochii ăia ca două lumânări care mă priveau când eu mă prefăceam că dorm.  E frustrant să stai acolo, în acelaşi loc, singur şi să nu poţi scăpa de toate aceste imagini care îţi sunt întipărite în minte.

Ironic, nu mi-a trecut niciun moment prin cap că în locul meu au mai fost şi alţii şi vor mai fi şi alţii. Poate pentru că era prea de dimineaţă şi mintea mea era prea goală. Mai goală decât era ea când s-a dat jos să-şi facă duş şi m-a chemat să-ţi ţin companie.

Sunt conştient că e normal ca o femeie să nu aibe un singur bărbat în viaţa ei, însă problema mea sunt cele care obişnuiesc să aibă mai mulţi în acelaşi timp. Drept dovadă reacţia mea când mi-a spus că nu sunt primul bărbat căruia i se dăruise. I-am zis că e mai degrabă o uşurare pentru mine să aud asta şi că n-are de ce să-i fie ruşine pentru toate astea.

Într-un final, am adormit pentru câteva minute şi m-am trezit, că a sunat ceasul.

Foarte curios ce s-a întâmplat acum o săptămână. Iniţial, am trecut repede cu vederea această întâmplare, dar azi s-a repetat, într-o mai mică măsură.

M-a sunat pe mobil, după ce în prealabil trăisem într-o linişte morbidă, în care mă uitam la telefon şi mă rugam: sună. Am rămas… şocat, pot spune, când am văzut că sună, şi că apare poza ei pe ecran. Iniţial, am sărit în sus, dar o secundă mai târziu m-am calmat şi am răspuns cu o voce gravă. Am discutat puţin, ceva legat de servici şi de nişte proiecte şi într-un final… m-a întrebat ce mai fac. Parcă am luat foc când am auzit asta!

Am vrut să reacţionez ca Coca Cola când pui mentos în ea, dar m-am abţinut şi-am fost diplomat. Am pornit însă o discuţie care a avut ca subiect principal metoda ei de a mă îndepărta din viaţa ei. Iar la un moment dat am început să cred că ne certăm. Ceea ce m-a făcut să-i tai repede macaroana şi să-i zic să încheiem această discuţie mai repede. 10 secunde mi-au trebuit ca să-i închid.

Apoi, am explodat. Apoi am început să-mi spun în gând că am fost prea blând şi că am tratat-o cu prea mult respect. Dar mai apoi, am revenit asupra acestor gânduri şi m-am temut că am fost prea dur şi că trebuia să fi profitat mai mult de această conversaţie iniţiată de ea.

Cel mai curios a fost că în timp ce discutam, Winamp-ul îmi tot derula 2 melodii : Yawn ft Spooke – Lumi diferite şi U.S.M. ft Andra – De ce. A fost ironic. Azi, mă uitam pe geam din pat şi încercam să mă conving că e timpul să fac puţină curăţenie în apartamentul ăsta şi Winamp-ul a început iar să-mi deruleze melodiile ăstea. Mă aşteptam să sune telefonul…

… că un film poate să-ţi deschidă ochii mai mult decât atunci când te speli pe faţă? Sau decât o palmă? Sau decât orice altceva ţi-ai putea închipui? Băi, în vară ziceam că sunt eu sărit de pe fix şi că mi se par filmele bune (ziceţi voi dacă n-a fost Deja Vu un film bun?), dar acum nu numai că mi se par bune, ci îmi dau idei de milioane! Practic, filmul pe care tocmai l-am văzut m-a făcut să înţeleg o groază de lucruri pe care altfel nu le-aş fi acceptat (nici în ruptul capului). Deci, până una alta, se pare că o comedie bună, chiar face minuni!

Am pierdut cateva pariuri la viata mea si le-am pierdut pentru ca nu au fost onorate, nu pentru ca m-am avantat eu aiurea. Am facut o data pariu cu cineva legat de binele persoanei respective. Mi-a ascultat sfatul si am castigat pariul. A trecut o luna, au trecut 10 si nici pana acum nu si-a onorat angajamentul. Mi-am pierdut orice speranta, pentru ca distanta (si la propriu si la figurat) e prea mare.

Sa ma gandesc la zecile de promisiuni care s-au imprastiat in aer ca un fum subtire de tigara? La planurile din noptile in care stateam pe-afara la o discutie cu prietenii? Degeaba. Poate ca vi se pare ca sunt pesimist ca gandesc asa, pentru ca “mereu e loc de mai bine” dar eu m-am cam saturat sa tot astept. Deja mi-am pierdut speranta ca visele si pariurile astea vor fi vreodata implinite.

Asadar, ce-i de facut? Merg mai departe si ma prefac. Nu stiu nimic, n-am vazut nimic, n-am auzit nimic. Tin totul in capul meu si tanjesc la ele din umbra. Cred ca ai mei o sa fie ochii aia ca doua lumanarele care privesc din umbra viata altora.

Mai am totusi blogurile mele, proiectele pe care le-am initiat, scoala de terminat si viata de dus mai departe. Asa cum e ea. Nu-mi ramane decat sa ma cufund in munca pentru a face abstractie de restul problemelor de zi cu zi.

Am gasit prin calculatorul asta al meu o adresa mai veche, pe care o primisem de la o cunostiinta. E una din primele contacte cu bloggingul. E vorba de “Cat dureaza dragostea”, in varianta initiala, nu cum e copiata de zeci de alte site-uri, fara a oferi credit. Dupa ce-am recitit cu placere aceasta insemnare (si mi-am adus aminte de vremurile cand online-ul reprezenta pentru mine email, messenger din cand in cand si cate-o cautare dupa ceva pe google) mi-a venit in cap intrebarea : cat de mare e dragostea?

Iar ca raspunsul sa fie pe masura facultatii pe care vreau s-o urmez (Politehnica) pot spune ca dragostea noastra are 2,2 Mb. De text. De lungi discutii despre noi, despre viata fiecaruia, presarate cu mici tachinari si declaratii care inca ma mai fac sa-mi amintesc de serile alea frumoase, cand adormeam cu gandul la ea.

Nu regret decat un singur lucru : ca acesti 2,2 Mb de text nu vor creste exponential in lunile ce vor urma. Poate cu putin noroc se vor dubla pana la sfarsitul anului. Si eu care-mi doream s-ajung la 50, 100…

Ce poate fi mai rau decat o perioada cu ploi si momente proaste, presarate cu vesti şi mai proaste si glazurate cu ignoranta si bataie de joc? Probabil, sunt si altele mai rele, dar nu vreau sa ma gandesc la ele! Chiar nu vreau.
Mă obsedează melodia asta:

. “Lasă-mă să te pierd … lasă-mă să te pierd … ” .

E la doi paşi de mine şi totuşi stau şi mă gândesc la ce am de câştigat dacă plec să ne întâlnim. Simt că înnebunesc, aşa că mai bine pun în rânduri care-mi sunt opţiunile:

1. ne vedem şi totul e ok. stau la prietenul meu acasă peste noapte, petrecem un weekend de milioane, vin acasă în Galaţi fericit!
2. ne întâlnim, stăm ceva vreme şi în final rămân pe capul prietenului meu (şi-a soţiei lui) – şi-atunci să vezi ce bine-mi e să-i văd p-ăia amândoi şi eu stau şi mă uit la stele
3. ne vedem fugitiv şi mi se confirmă teama de a o vedea cu altu’
4. nu ne vedem deloc şi ajung şi cu banii pierduţi şi cu buza umflată

Deja mi se face greaţă de toată situaţia asta…

Cred ca o sa ajung rau de tot daca mai patesc asa ceva… Azi, la o bere cu niste prieteni mai vechi, fosti colegi de liceu, am auzit ceva ce m-a facut sa-mi stea gandu’ numai departe. Ne-a povestit Dragos ca acum 2 saptamani, dupa cateva conversatii lungi si interesante pe Y!m, s-a urcat in tren si a plecat la Baia Mare. 250 RON l-a costat un weekend departe de casa. A amanetat cateva bijuterii (un inel si-o bratara), pe care le-a recuperat ieri si a facut rost de bani repede. Mi-au picat plombele. Si nu trece multa vreme si ajung acasa si aud de la Andreea ca vine in Galati. Frate, sa-mi trag palme. Ea vine, ala pleaca, numai eu raman aici, in orasul asta idiot, desi vreau la Craiova. Si mai vreau si la Brasov. Si chiar si la Timisoara, la varu’ Alin. Simt ca innebunesc daca mai aud pe cineva ca pleaca!

Timpul e ucigasul perfect. Omoara tot. De la dragoste la ura, de la furie la calmitate. Le intoarce pe toate fetele si le aduce “asa cum ar trebuie sa fie”. Au trecut cateva zile de cand n-am mai scris nimic, si asta s-a datorat faptului ca am avut destule pe cap. Ce-i interesant e faptul ca in zilele astea totul a decurs mai bine intre noi si a mai disparut din indoiala mea si din raceala asta dintre noi. Optimist de fel, ar trebui sa ma gandesc la lucruri bune si frumoase, insa din cand in cand imi mai zboara mintea la cine stie ce alta prostie.

Vin sarbatorile pascale si nu-mi pare rau decat ca o sa fie plecata, iar telefonul n-o sa mai sune asa des, pe messenger n-o sa mai intre ca pan-acum. Vorbeam azi cu o cunostiinta si imi spunea ca uneori e mai frumos asa, pentru ca atunci cand ti se ofera ceea ce ai visat atata, stii sa apreciezi la justa valoare.

Oare, va fi si in cazul nostru timpul ucigasul perfect? N-as vrea sa ucida orice sentiment care e la mijloc. Cel putin din partea mea. Cred ca a venit timpul sa trag un pui de somn, caci maine e ultima zi de scoala.